Colectarea separată a deșeurilor – un instrument insuficient folosit

În România se vorbește tot mai des despre colectarea separată a deșeurilor și de reciclare, atât în presa de specialitate și site-urile de profil, cât și în diverse grupuri și asociații de profesioniști sau, pur și simplu, la nivelul cetățenilor, reacția unanimă fiind de nemulțumire că țara noastră se află (din nou) pe unul din ultimele locuri din Europa la rata de reciclare a deșeurilor municipale, rată determinată, în primul rând, de colectarea separată necorespunzătoare a deșeurilor.

În ciuda acestor preocupări, România pare nu numai că nu progresează la acest capitol, ci dimpotrivă: potrivit Eurostat, rata de reciclare a deșeurilor municipale a scăzut la 11,1% (în 2018) față de 14% (în 2017).

Și, totuși, de ce nu reușim să ne îmbunătățim performanța la colectarea separată și reciclarea deșeurilor?

Atunci când ne referim la colectarea separată, cei mai mulți dintre noi ne gândim automat la obligația autorităților locale de a ne asigura infrastructura necesară, acesta fiind una din principalele obiecțiuni pentru care nu colectăm separat deșeurile (”noi am vrea, dar nu avem unde”). Sau, dacă infrastructura există, atunci compania de salubritate le amestecă la ridicare (”degeaba le colectez eu separat, că ei le amestecă”). Și, nu în ultimul rând sunt invocați vecinii, care par a fi principalii vinovați pentru colectarea necorespunzătoare din bloc sau cartier (”ce folos că eu colectez corect deșeurile mele, dacă vecinii nu fac la fel?”).

Dacă toată lumea vrea să colecteze separat deșeurile și să contribuie la îmbunătățirea indicatorilor României (rata colectării separate, rata reciclării deșeurilor), iar acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că facem ceva greșit pe parcursul acestui proces. Pentru a afla unde greșim, ar fi util să înțelegem tot procesul, încă de la primii pași, adică de la colectarea separată la sursă (acasă sau la serviciu).

Ce este colectarea separată la sursă a deșeurilor și de ce este ea importantă?

Potrivit Legii privind regimul deșeurilor nr. 211/2011, prin colectare (deșeuri) se înțelege:

”Colectare – strângerea deșeurilor, inclusiv sortarea și stocarea preliminară a deșeurilor în vederea transportării la o instalație de tratare;

Colectare separată – colectarea în cadrul căreia un flux de deșeuri este păstrat separat în funcție de tipul și natura deșeurilor, cu scopul de a facilita valorificarea sau tratarea specifică a acestora.”

Colectarea separată la sursă a diferitelor tipuri de deșeuri este primul pas spre un proces de reciclare de calitate. O colectare separată efectuată corect previne contaminarea mediului înconjurător cu substanțe periculoase și asigură un grad mai ridicat de utilizare a materialelor din care sunt compuse deșeurile, prin reciclare. În plus, eficientizează activitatea stațiilor de sortare la care ajung deșeurilor noastre și generează un randament mai bun în procesul de reciclare (prin calitatea mai bună a ”materiilor prime” care ajung la reciclatori, adică a deșeurilor noastre colectate separat în mod corect). Și, un aspect deloc de ignorat: în condițiile unor deșeuri colectate separat incorect, reciclatorii din România sunt nevoiți să apeleze la importul_de_deșeuri_reciclabile pentru a-și asigura cantitatea necesară funcționării capacităților de producție (reciclare).

”Colectare selectivă” sau  ”Colectare separată”?

Un amănunt aparent nesemnificativ este expresia pe care o folosim cu toții privind colectarea deșeurilor. Cu toții am auzit ambele variante, dar care este cea corectă? Potrivit DEXonline.ro:

”SELECTÍV, -Ă, selectivi, -e, adj. 1. (Despre sisteme fizico-chimice) Care are proprietatea de a efectua o alegere între mai multe elemente de același fel. 2. Care se efectuează prin selecție, care se bazează pe selecție. – Din fr. sélectif.

SEPARÁT, -Ă, separați, -te, adj. Care se găsește izolat, care nu comunică, nu se confundă cu alții; deosebit; care a fost despărțit sau izolat dintr-un complex.”

În reglementările legale mai vechi și chiar în unele materiale din literatura de specialitate din anii anteriori găsim exprimarea ”colectare selectivă”, preluată și folosită în prezent de marea majoritate a cetățenilor. Însă termenul care corespunde cel mai bine acțiunii de separare pe tipuri de deșeuri, astfel încât acestea să poată fi direcționate pe fluxuri diferite de transport, tratare, reciclare/valorificare, este cel de ”colectare separată”. Dealtfel, și în actele normative mai recente de la nivel european și din România regăsim această exprimare.

Colectarea separată în țările membre UE

La nivel european, țara cu cea mai bună rată de reciclare a deșeurilor municipale este Germania (cu 67%, conform Eurostat 2018), dar și alte state au performanțe foarte bune (Slovenia, Austria, Olanda), cu rate de reciclare peste 55%. Succesul acestor țări se bazează în primul rând pe funcționarea sistemului de colectare separată la sursă a deșeurilor. Dacă până în prezent acest sistem viza o gamă relativ restrânsă de deșeuri (hârtie, plastic, sticlă, metal și uleiuri uzate), printr-o serie de noi reglementări legale ce vor fi introduse în perioada imediat următoare la nivel european, și alte noi categorii de deșeuri vor intra sub incidența obligativității de a fi colectate separat (textilele, materialele periculoase și deșeurile organice).

Aceste modificări survin ca urmare a faptului că în anul 2018 statele membre și instituțiile UE au convenit asupra unui set cuprinzător de legi care vizează prevenirea generării deșeurilor în gospodării și stimularea reciclării. Noile legi sunt în consonanță cu patru directive ale UE, respectiv:

Directiva_cadru_2008_98_EC_privind_deșeurile

Directiva_1999_31_EC_privind_depozitarea_deșeurilor

Directiva_UE_2018_852_modif._Dir._amb._și_deșeurile_de_ambalaje_94_62_EC

Directiva_UE_2019_904_privind_utilizarea_plasticului_de_unică_folosință.

Statele membre UE au avut termen până în luna iulie 2020 să transpună aceste noi reglementări în legislația națională.

(va urma)

Foto: Pixabay

În categoria colectare separată | Etichete , , | Lasă un comentariu

Sistemul de garanție depozit – exemple din Europa

Olanda este una dintre țările de la care România ar putea lua exemplu, după ce a atins o rată de colectare de 95% a ambalajelor PET și unele de sticlă. Sistemul depozit-garanție a fost implementat în Regatul Țărilor de Jos în 2005 și presupune oprirea unei garanții pentru ambalajele din PET pentru băuturi (doar apă și băuturi răcoritoare mai mari de un litru), dar și pentru sticle și navete de bere.

Sticlele de plastic au o garanție de 25 de cenți care apare și pe bonul fiscal al clientului, iar garanția pentru sticlele de bere este de 10 cenți (este trecută chiar pe eticheta produsului). Garanția pentru navetele de bere este cuprinsă între 1,95 de euro și 5 euro. Sistemul din Olanda este mare parte automatizat (89%) și doar 11% este manual.

În luna aprilie, secretarul de stat al Managementului Infrastructurii și Apelor a anunțat că și ambalajele din sticlă mai mici de un litru, pentru băuturi, vor avea o garanție de 15 cenți, începând cu 1 iulie 2021, și că ia în calcul implementarea unui sistem garanție-depozit și pentru dozele de aluminiu.

Germania și-a câștigat reputația de campion mondial al reciclării, atingând o cotă de colectare a ambalajelor din plastic pentru băuturi între 97 și 99% și 99% pentru dozele de aluminiu. Legea, care a fost introdusă în 2003, prevede o garanție de 25 de cenți pentru ambalajele de unică folosință, în timp ce pentru cele reutilizabile (în special din sticlă) este de obicei între 8 și 15 cenți.

Ideea din spatele acestor prețuri diferite a fost să motiveze clienții să returneze ambalajele de unică folosință (care altfel ar fi ajuns în mediul înconjurător), dar și să le facă pe acestea mai puțin atractive, prin prețul mai mare.

În Germania, sistemul de colectare este 80% automatizat și 20% manual. Aproape în toate supermarketurile există aparate care colectează ambalajele pentru băuturi („reverse vending machines”), scanează și cântăresc sticlele și le verifică într-o listă a retailerului respectiv. Dacă ambalajul nu este pe această listă, aparatul refuză sticla. Dacă este, clientul primește un bon valoric prin care îi este returnată garanția.

Deși sistemul din Germania este dat ca exemplu în toată lumea, grupurile de mediu de acolo atrag atenția că acesta nu reprezintă o prea mare presiune pentru producători, nu îi motivează să-și reducă amprenta de carbon în ce privește ambalajele.

Producătorii de băuturi, de fapt, obțin chiar un profit de 1-3% din sticlele nereturnate, pentru care comercianții au reținut garanția, dar nu au fost nevoiți să o ramburseze. Potrivit unor estimări, de la introducerea sistemului garanție-depozit, producătorii de băuturi au obținut în jur de trei miliarde de euro din sticlele care au ajuns probabil la gunoi și nu au fost returnate în sistem.

Mai mult, deși scopul sistemului a fost și să încurajeze utilizarea ambalajelor prietenoase cu mediul, sticlele reutilizabile sunt astăzi folosite mai puțin de către producători: de la 80%, în 2003, la sub 50% în prezent.

Foto: https://ryansrecycling.com/

În categoria ambalaje | Etichete , , | Lasă un comentariu

Ce este sistemul de garanție și care este stadiul implementării lui în România

Sistemul depozit (engl. „deposit refund system” – DRS) este o modalitate prin care diferitele părți angrenate în lanțul producător-consumator-reciclator organizează un sistem de returnare voluntară a ambalajelor – fie că sunt de de unică folosință, fie că sunt reutilizabile -, prin folosirea unui stimulent financiar (garanție).

Sistemul pornește de la producător, care trimite produsele sale ambalate către retailer. De acolo, produsele sunt preluate de consumator, reținându-i-se o garanție financiară pentru fiecare ambalaj; după folosirea conținutului, ambalajele goale sunt returnate, clientul recuperându-și garanția, către centrele de colectare (care pot fi în cadrul aceluiași magazin, la alt magazin sau la puncte de colectare independente). Mai departe, ambalajele sunt transportate de la centrul de colectare la centrele de numărare, de unde pleacă apoi la reciclator, care le va returna în piață sub formă de ambalaj nou, gata să fie umplut de către producător.

În România, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 74/2018, aprobată în data de 17 iulie 2018, prevede că operatorii economici care comercializează cu amănuntul produse ambalate în ambalaje primare reutilizabile sunt obligați să informeze consumatorii asupra valorii garanției bănești și asupra sistemului de preluare a ambalajelor respective, să primească la schimb ambalajele reutilizabile ale produselor comercializate care sunt într-o stare corespunzătoare pentru a fi reutilizate, să returneze, la solicitarea consumatorului, în baza bonului fiscal, valoarea garanției bănești în cazul ambalajelor reutilizabile ale produselor comercializate care sunt într-o stare corespunzătoare pentru a fi reutilizate.

Astfel, teoretic, începând cu 1 aprilie 2019, pe nota de plată a unui produs ambalat într-un recipient returnabil din sticlă este inclusă și o garanție de 50 de bani, care va putea fi recuperată la returnarea ambalajului.

În acest moment au loc dezbateri deschise între reprezentanți ai Ministerului Mediului și actori implicați în acest sistem privind modalitățile de implementare a sistemului de garanție-depozit. De la 1 ianuarie 2021 ar trebui să existe o legislație clară legată de sistemul de garanție în România, iar din martie 2022 ar trebui să înceapă implementarea propriu-zisă.

”Până la data de 1 ianuarie 2021, în baza evaluării eficienței economice, sociale și de mediu, precum și a impactului asupra întreprinderilor mici și mijlocii, prin hotărâre a Guvernului, se stabilește un sistem de garanție-returnare care să se aplice pentru ambalaje primare nereutilizabile din sticlă, plastic sau metal, cu volume cuprinse între 0,1 l și 3 l inclusiv, utilizate pentru a face disponibile pe piața națională bere, mixuri de bere, mixuri de băuturi alcoolice, cidru, alte băuturi fermentate, sucuri, nectaruri, băuturi răcoritoare, ape minerale și ape de băut de orice fel”, se arată în OUG 74/2018.

Potrivit legislației în vigoare, adaptată la prevederile Directivelor europene, România trebuie să colecteze, până cel târziu pe 31 decembrie 2020, minimum 65% din greutatea tuturor deșeurilor de ambalaje și să recicleze minimum 70% din greutatea lor, dar și să recicleze peste 50% din materialele specifice conținute în deșeurile de ambalaje, cum ar fi, de exemplu, plastic sau aluminiu, dar peste 70% din tot ce înseamnă sticlă.

Până în 2025, România trebuie să asigure colectarea separată, în vederea reciclării, a unei cantități de produse din plastic de unică folosință egală cu 77% din greutatea produselor de plastic de unică folosință introduse pe piață într-un an, iar până în 2029 – până la 90%. Ambalajele din plastic pentru bunuri de larg consum trebuie să conțină material reciclat, până în 2025, în proporție de cel puțin 25%.

Potrivit unui studiu recent realizat de Academia de Studii Economice, sistemul de garanție ar asigura o rată de returnare de minim 80% din volumele de ambalaje puse pe piață de către producătorii care sunt parte a acestui sistem și ar crește procentul de reciclare a ambalajelor de plastic, metal și sticlă puse pe piață în România de la 55,91% (2015, conform ANPM – Raport privind starea mediului în România în 2017) la peste 70%.

În categoria ambalaje | Etichete , , | Lasă un comentariu